"Va fi o zi de iarnă, dar, cu puțin noroc, senină și termic suportabilă.
Ar merge și un soare cu dinți. Totul e să fie lumină!" Așa face omul:
negociază la sânge în timp ce își savurează cafeaua de dimineață, deși
nici el nu știe cu cine. Cu Dumnezeu, cu fenomenele atmosferice, cu
soarta, cu șansa, cu Mama-pământ? Poate din lene, poate dintr-un dispreț
exersat la adresa zonelor gri, poate dintr-o pedanterie care, speră el,
îi va pune în umbră lipsa curiozității, se rezumă la porecle ca "Marele
Arhitect", "Șefu'" sau "Acel Ceva" urmat de nelipsite puncte de
suspensie. Cu toate că pare un pic oportunist, el e, de fapt, un
împătimit al comerțului liber cu bunuri ce scapă văzului, la fel ca
entitățile cu care se tocmește. Rareori își respectă partea lui de
înțelegere, dar crede solemn în fiecare promisiune pe care o face. Da,
ai putea spune că e un pic frivol, deși n-ai zice, nu? Și mai e și orb.
Chiar cel mai deplorabil gen de orb – orbul văzător, ca să nu ocolim
nici locurile comune. Genul care nu știe că nu știe și nici nu-l
preocupă să ia asta la cunoștință. Dacă i-ai spune că gândurile care i
se năzare, emoțiile care îl consumă și punctele de vedere pe care le
afirmă sunt implanturi, ți-ar râde în nas, superior, că ăsta-i el.
Adevărul e că puține lucruri îl interesează mai mult decât părerea
celorlalți. Ai zice chiar că își trăiește viața ca pe un spectacol cu
intrare liberă. De mic învață să-și cenzureze impulsurile, gesturile,
expresiile, însuși felul cum se raportează la lume, astfel încât să-și
poată face loc printre ceilalți, la căldurică. Dar să nu mă înțelegeți
greșit: departe de mine să spun că e docil. Bine, între noi fie vorba,
el este docil, dar uneori reușește să pară fix opusul – iconoclast
furibund, misionar eretic, militant transfigurat, disident pe clismă.
Asta e marea păcăleală care, ce-i al ei e al ei, a împins omenirea
înainte, din peșteră și până la apartamentul cumpărat în rate: revolta.
Pentru că, hai să n-o mai dăm pe după gard, ce e rebelul, dacă nu un
copil nedreptățit care își obligă părinții să-l vadă așa cum e?
Totuși, cine e el? Acest tricou inscripționat fie cu rugăminți febrile,
"Cât îmi ceri pentru un like?", fie cu amenințări grosiere, "O să
regreți tu like-ul ăla pe care nu l-ai dat!"? S-ar mai impune o
întrebare obraznică, deși nu întocmai recentă: oare ce vedem nu ascunde,
de fapt, ce este? Și, dacă e să tragem linie, ce rămâne după ce
publicul se bagă sub plapumă?
Incertitudini, contradicții,
deconstrucții – molii care mușcă din țesătura tricoului mai sus pomenit.
Și totuși, nu putem opri discuția aici, fără o rotunjime, fără dovada
unei teze a priori, fără un q.e.d. Așa operează viața, nu noi. Așadar,
ce vrea să spună autorul? Păi, în primul rând, se pune de acord cu
clișeul potrivit căruia libertatea poate fi trăită doar în niște limite
imposibil de eludat. Pur și simplu așa stau lucrurile și n-ai cum să
trișezi, decât dacă înnebunești. O dată lămurit acest aspect, autorul
ține să se declare convins că adevărata cheie a libertății nu e neapărat
sfidarea așteptărilor – și cu atât mai puțin adaptarea la ele – ci o
operațiune mult mai simplă, reflexă chiar: închiderea ochilor. Atât. O
compulsie anatomică transformată într-o alegere conștientă. Să-i luăm ca
exemplu pe cei patru artiști vizuali care au pus la cale un experiment
în primul rând filosofic, și abia apoi creativ: un performance de
pictură cu ochii închiși, fiecare în continuarea celui de dinaintea sa
și totodată primul, neavând posibilitatea să vadă ce a făcut
precedentul. Oamenii se opreau să privească, să fotografieze și să
filmeze operele individuale crescând într-o poveste unitară, care-și
subordona propriile versiuni. Un spectacol cu public, cu temeri, cu
așteptări mari despre care nu se știa dacă erau ale spectatorilor sau
ale autorilor închipuindu-și ce își doresc spectatorii. În condiții
normale, ochiul care te privește îți stânjenește elanul creativ, te
provoacă să speculezi ce și-ar dori de la tine și să procedezi ca atare –
sau pur și simplu să-l șochezi. Un tumult de voci interioare, dar care
dintre ele îți aparțin cu adevărat? Răspunsul a fost descoperit printr-o
banală, patetic formulată coborâre de pleoape. Știți însă care-i cea
mai interesantă descoperire? Că răspunsul nu e un punct terminus.
Răspunsul e abia începutul. Și, cu toate că spectacolul s-a încheiat, el
este un work in progress la modul cel mai propriu. Veți vedea în curând
despre ce vorbesc. Până atunci, expoziția BLIND FOUR poate fi urmărită
până pe 17 februarie. Sunteți musafirii noștri
txt: Cora Manole
pic: Daniel Loagar
